Ziua 9

by 4noiembrie

Train__in_color_by_Parawan

Au trecut atatea zile si inca nu reusesc sa fac nimic care sa conteze. E usor sa zic “da, de azi o sa traiesc pentru moment, o sa traiesc clipa, n-o sa-mi mai pese de altceva…”. Dar ce fac cu inertia, ce fac cu obisnuinta, ce fac cu oamenii pe care-i iubesc? Sunt lucruri care ma tin in loc sau conteaza de fapt mai mult decat clipa? Cand lumea se va sfarsi ce voi avea? In ultimul moment, ce voi avea? Si daca traiesc pentru moment, atunci oare nu acel ultim moment trebuie sa fie cel mai insemnat dintre toate? Ce face un moment sa conteze cu adevarat?

E joi. Ora 10 dimineata. Mi-am impachetat cateva haine, mi-am luat rucsacul si am iesit pe usa. Plec sa sar cu parasuta. N-am niciun plan asa ca ma asez in fata blocului pe o banca. Scot telefonul si dau search. Google e cel mai util prieten. La Brasov se sare de la 4000. Perfect.

In metrou sunt aia boemi care merg la munca dupa ora 9. Aia care au impresia ca trezitul devreme e cel mai groaznic lucru din lume. Aia care mai si zambesc totusi. Are o parte buna si trezitul mai tarziu. Nu mai e metroul mortilor vii si depresivilor cu ochii rosii ce dorm cu capul sprijinit de metalul rece al barelor. Nu mai e metroul corporatistilor la salopeta-costum sugrumati de cravate prea scurte, innodate aiurea cu cinci centimetri mai sus de curea, costumati prea devreme, prea de tineri. N-ar trebui sa iti iei costumul pe tine, corporatistule, daca nu esti in stare sa-ti legi un nod la cravata!

De cealalta parte a vagonului se aseaza o tipa. Simpatica. Nu-mi pot imagina ce-i cu ea. Ce face? Unde se duce? E roscata, are o coada impletita pe o parte. Ochii aproape negri, innegriti de mister. Tricou negru si blugi largi, gri. Pantofi cu tot. Rosii. Se uita in stanga si in dreapta si zambeste spre oameni, pentru ea, ca si cum ar stii ea ce-i in neregula cu toti. Isi invarte coada pe aratatorul mainii stangi, iar cu dreapta noteaza din cand in cand ceva intr-un carnetel asezat pe genunchi.

Stie ca ma uit la ea, desi nu s-a uitat inapoi pana acum. Simt ca stie si ca printre zambetele de superioritate la adresa alora din metrou imi zambeste si mie.  Numai atunci i se arcuiesc complet buzele. Apoi isi ridica privirea spre mine si ramane asa, fixandu-ma…Muncii, Iancului, Stefan… ma priveste, o privesc, intrerupti uneori de idiotii ce se plimba prin metrou, patrunzand uneori cu privirea prin corpurile insignifiante ale celorlalti, pentru a ne intalni din nou la mijloc. Ochii mei i-au spus tot, iar ea nu a raspuns nimic. Apoi mi-a spus ceva, dar intr-o limba pe care n-o recunsteam. Apoi s-a uitat spre carnetel si a inceput sa deseneze. Am ramas gol. Gara de Nord. Ridica spre mine carnetelul. “MA BUCUR PENTRU TINE!”

I-am zambit, m-am ridicat si am iesit din vagon. Am facut cativa pasi, apoi m-am intors in directia in care era. Isi reluase rolul de moralist mut.

Mi-am luat bilet spre Brasov, o cafea, un pachet de tigari. M-am sprijinit de un stalp si pentru o ora si ceva mi-am luat rolul de moralist mut.

Intr-0 joi la ora 12 spre Brasov nu-s chiar asa de multi oameni in tren. Oricum, m-am urcat si le-am spus din priviri ca-s prosti cu totii, ca sa am de la ce sa ma razgandesc pe parcursul calatoriei. Nu mi-am luat nimic de citit si nici muzica in urechi. Doar sunetul sacadat si enervant al rotilor de tren pe sine si murmurul neinteles al oamenilor din vagon.

La prima statie s-a asezat in fata mea un tigan. A scos o sticla de tuica si 2 pahare. Mi-a intins unul, fara sa spuna nimic. M-am uitat fix la el. Am stiut ca o sa-mi spuna o poveste. Am apucat paharul si mi-a turnat. L-a dat pe primul pe gat si mi-a spus din priviri ca trebuia sa fac acelasi lucru. L-am baut. M-am inrosit la fata si mi s-au umezit ochii. N-am putut sa ma abtin din tusit si mi-a zambit:

-Tu vrei sa pleci intr-o aventura si nu esti in stare sa bei o tuica?